Reforma administrative
Probleme actuale
Birocratie excesiva
Functionari insuficient pregatiti si motivati
Lipsa unei viziuni integrate a serviciilor

Sorin Oprescu va propune
Pozitionarea Primariei ca furnizor de servicii pentru cetateni.
O noua abordare de management, axata pe eficienta operationala.
Planuri de training si formare profesionala pentru functionarii din Primarie (right ).
O noua strategie de imagine si comunicare.

Transport si circulatie
Probleme actuale
Trafic supraaglomerat
Infrastructura rutiera subdimensionata si ineficienta
Parcari insuficiente
Management ineficient al sistemelor de transport in comun

Sorin Oprescu va propune
Plan de dezvoltare a infrastructurii rutiere.
Extinderea sistemului de management al traficului.
Extinderea magistralelor de metrou (s-a apucat de sapat? zicea ca sapa personal pana la Otopeni).
Adaugarea de rute noi; rute deservite pe timpul noptii si benzi dedicate transportului public (cre ca de fapt voia sa zica “bande” si nu benzi, si s-a exprimat prost).
Sisteme informatice de monitorizare a mijloacelor de transport in comun, in scopul eficientizarii circulatiei.
Imbunatatirea calitatii serviciilor de taximetrie.
Impunerea unor standarde Europene.

Utilitati publice
Probleme actuale
Cresterea permanenta si nejustificata a preturilor la apa, gaz si energie electrica

Sorin Oprescu va propune
Elaborarea unui master-plan energetic al capitalei.
Continuarea modernizarii retelelor de distributie (misto idee. pe banii primariei? ).
Program de auditare din punct de vedere termic al cladirilor publice si al blocurilor de locuinte.
Folosirea potentialului geotermal din subsolul orasului (a dracu, si cand a zis-o Nuti ati facut gat ).
Automatizarea tuturor punctelor termice din cartiere.

continuarea aici

Articol preluat de la ziare.com

Locuitorii oraşului croat Vinkovci au preparat, sâmbătă, un cârnat lung de 530 de metri, record care, chiar dacă nu a fost omologat oficial, doboară performanţa celor 392 de metri, stabilită de bucureşteni în decembrie, la iniţiativa primarului general Sorin Oprescu. La fabricarea cârnatului, au fost folosite 400 de kilograme de carne de porc, 2,5 kilograme de piper şi 3,5 kilograme de usturoi. Cârnatul ar putea hrăni 3.000 de oameni. Cei din Vinkovci spun că nu şi-au propus să stabilească un record mondial, motiv pentru care nu i-au contactat pe cei de la Guiness Book (Cartea Recordurilor). Croaţii au anunţat însă că, anul viitor, vor prepara un cârnat lung de 1.000 de metri şi vor solicita omologarea performanţei de către reprezentanţii Guinness Book.

Ştiaţi că Sorin Oprescu e primar? Dar că e primarul Bucureştiului? E un post ingrat cu o persoană care crede că a fi primar e totuna cu dreptul de a vorbi în public cu dă şi pă. Totuşi, Oprescu, pă care mediile dă informare vă învaţă să-l credeţi candidat la prezidenţiale, e, dă 8 luni, primarul unui oraş dă două milioane dă locuitori. În tot acest timp, oraşul a rămas independent de primar, iar primarul independent de oraş. Traficul e tot blocat. Craterele stradale înaintează mai departe spre calitatea de exploatări miniere, pe timp de pace, şi adăposturi subterane, pe timp de război. Diferenţa e că Oprescu a fost acuns de mediile de informare şi face parte din irealitatea imediată pe care sunteţi invitaţi să o luaţi drept realitate. Duse sunt reportajele furibunde despre disperarea oamenilor torturaţi în trafic. Problema şoselelor cade, mai nou, în sarcina „puterii“. Primarul Oprescu n-are nici o răspundere. Omul trebuie odihnit şi antrenat pentru alegerile prezidenţiale. Cine a reuşit să fie echidistant faţă de Bucureşti va izbândi şi faţă de România. Fuga de realitate e ruşinoasă, dar, în cazuri strict individuale, sănătoasă. Publicitate Evaziunea blochează traumele şi bine face. O persoană nu e deloc datoare cu drama prescrisă de împrejurări nenorocoase sau ostile. Însă o societate e. Iar fuga premeditată de realitate are efecte fatale: scoate din cursă şi din viaţă, pensionează pe nimic şi pune în baloturi inerte naţiuni întregi. Ultimele câteva luni au făcut din eschiva coordonată mediatic o ocupaţie la limita schizofreniei naţionale. Ultimele luni? Ultimii 20 de ani de după ultimii 50 de ani. Irealitatea e condiţia de bază a vieţii publice, iar ultimele luni au trecut-o din zona dominaţiei de partid în buzunarul noului patron al menajeriei româneşti: oligarhia. Ce e aia? Puneţi mâna pe telecomandă! Preşedintele Băsescu a vorbit despre „discreditarea statului“. Dar asta înseamnă, mai întâi, „substituirea realităţii“, înlocuirea vieţii cu o minciună sistematizată în care e loc numai pentru impostori, infractori şi mercenari. Exemplele curg, excepţiile lipsesc. Oprescu e vedeta. Să nu neglijăm masele. Priviţi spre liziera bugetului: zeci de supersindicalişti fără sindicat, sute şi mii de funcţionari camuflaţi prin sertare şi seifuri, parlamentari pătrunşi de demnitate şi gata să lingă urma bocancului de infractor, judecători perverşi cu o mână pe Codul penal şi cu cealaltă la şters amprentele de pe arma acuzatului. Asta e realitatea! – exclamă, uneori, câte un gazetar naiv. Nu! Asta e irealitatea impusă cu amănuntul şi în masă. Asta e fuga colectivă de realitate, începând cu montajele greţoase de la tv şi continuând cu obişnuinţa naţională a furtului, pomenii, ciolanului şi a altor subparticule care pică de la sau se pot smulge din bugetul de stat. Nimeni n-are interesul, timpul şi curajul să trăiască în realitate, acolo unde totul e greu şi clar: am dat faliment cu economie, strămoşi, umor şi specialişti cu tot. Nu mai sunt bani, deşi îi furăm mai departe. Laşitatea extremă e punctul lipsă în Raportul Comisiei Europene asupra Justiţiei, dar lipsa de curaj ne va judeca fără milă până la urmă. România şi-a sacrificat realitatea şi cu asta a venit de hac omului comun, singura sursă de adevăr şi putere a societăţilor normale. Cel mai curajos om al secolului XX venea de la piaţă, avea două plase şi stătea în faţa unui tanc. Vi-l mai amintiţi? Nu s-a mai auzit nimic de el.

Într-o cronică fantastică, scri­să la sfârşitul secolului XIX, Caragiale denumeşte Bucureştii anului 3874, Tâmpitopole. Cum am mai spus, poporul nu poate greşi în alegerile politice. Poporul este un foarte prost decident în materie de muzică simfonică, critică literară sau matematici superioare, dar când e vorba de supravieţuire şi conservarea lui însuşi, instinctul naţional popular nu dă greş. Un oraş însă, un  oraş, fie el şi Capitală, poate greşi? Răspuns: da. Exemplu: Tâmpitopole.

Fiecare oraş are o personalitate a lui, mai mult sau mai puţin accentuată, care, în alegerile generale, se topeşte statistic în votul naţional, dar la locale iese nesmintit în evidenţă. Tâmpitopole l-a ales pe d. Sorin Oprescu. Asta după Crin Halaicu, Victor Ciorbea, Viorel Lis, Traian Băsescu, Adriean Videanu, o garnitură de hoţomani şi gargaragii mai mult sau mai puţin talentaţi, între care doi s-au cărat în funcţii politice mai înalte la câteva luni după după învestitură.

În aproape 9 luni de mandat, cât să faci un copil, primarul ales Oprescu s-a dovedit a fi un personaj al realismului magic sud-american, dintr-un roman pe care n-au apucat să-l scrie Marquez sau Bioy Casares. De astă vară şi până azi, nu s-a bătut nici un ţăruş la Autostrada Suspendată care urma să sară peste Capitală de-a curmezişul. Înţeleaptă mişcare, căci astfel d. Oprescu a putut să efectueze o schimbare strategică de proporţii: a mutat acum marea Autostradă din curmeziş împregiurul Tâmpitopolelui.

Primarul a precizat că ea va fi realizată de arhitecţi chinezi (la Caragiale, Tâmpitopole este locuit de Sinecorzi, un trib de Chinezi) pe principiul constructiv enunţat de dânsul: „O visez noaptea şi va fi“. O singură problemă ar mai fi, discriminarea maidanezilor din Capitală în raport cu cei din mahalale, căci cei dintâi nu vor mai beneficia de stâlpi suplimentari pe care să se pişe, dar d. Oprescu, democrat cum e, va găsi cu siguranţă o soluţie.

Om cu viziune, d. Oprescu nu se mulţumeşte a face din Bucureşti un oraş european – el vrea un Tâmpitopole mondial. De aceea,  3.939 de Moşi Crăciuni au răzbit de sărbători în Piaţa Unirii, spulberând vechiul record mondial al Taipeiului din Guinness Book. Oprescu vrea mai mult, vrea să şteargă amintirea recordurilor URSS din anii ’50, unde se găseau cele mai mari lucruri, inclusiv cel mai mare pitic din lume, şi pentru asta n-a precupeţit 281 kg de tort şi un piton colosal de 392 m cârnat afumat, toate înghiţite de tâmpitopolitani.

Viziunile d. Oprescu nu se limitează la spaţiul planetar, ele survolează timpul sub specia eternităţii. Dacă I. L. Caragiale nu bătea cu fantezia sa anticipativă decât până în anul 3874, d. Oprescu se gândeşte deja la Apocalipsă şi la Judecata de Apoi.

„Trăiesc cu grija cutremurului din 2009“ a declarat edilul, privit cu ochii holbaţi de specialiştii înguşti de la Fizica Pământului. (Surse bine informate vorbesc de o întâlnire istorică la restaurantul Pescăruş, între d. primar şi cutremuriciul în sacou şi adidaşi Vergil Hâncu.) Ei, şi când vine Judecata de Apoi, cine îşi imaginează că nu vor fi şi atunci alegeri în Bucureşti nu-i cunoaşte pe Dumnezeu şi pe bucureşteni. Morţii ce vor ieşi din  morminte or să voteze şi ei – pe cine? Pe Acela care a vrut să le dea apă, canalizare, electricitate, televiziune şi vegetaţie cu forme geometrice în cimitire. Unde, de altfel, urmează să fie înmormântată şi Primăria Capitalei, potrivit declaraţiei consilierului Rose Marie Olănescu, dată odată cu demisia: „Nu s-a pus pe masă ceva ca să venim să lucrăm. Singura care funcţionează este partea de imagine. Primăria Capitalei parcă este îngheţată. Totul este mort.“ Păi, dacă nu s-a aprobat fântâna cântătoare de 9 milioane de euro propusă de d. Oprescu, fireşte că atmosfera e de priveghi.

Primarii Bucureştiului, în cap cu d. Oprescu, nu s-au dovedit a fi bucureşteni decât cu buletinul. Dar ce înseamnă a fi bucureştean? Există o asemenea făptură? Cred că în mai mică măsură decât există râmniceni săraţi. Bucureştiul înseamnă, statistic vorbind, o adunătură de inşi fără conştiinţa urbei, care locuiesc în acest oraş ca într-o cameră cu chirie pe care un ipotetic proprietar urmează s-o despută, să repare chiuveta, closetul şi mobila jupuită, să rânească fecalele de pe covor.

Aşa se explică faptul că, în atâţia ani de libertate, nici măcar o dată, noi, aşa-zişii bucureşteni, n-am ales un om serios, cinstit, capabil, un gospodar dedicat binelui obştesc. Tot Caragiale e cel care ne dă deviza sub care au candidat şi au câştigat primarii generali ai Tâmpitopolelui: „În oraşul acesta de gogomani, în care eu sunt cel dintâi!“