12 Feb 2009 Traian Ungureanu, Cotidianul
Ştiaţi că Sorin Oprescu e primar? Dar că e primarul Bucureştiului? E un post ingrat cu o persoană care crede că a fi primar e totuna cu dreptul de a vorbi în public cu dă şi pă. Totuşi, Oprescu, pă care mediile dă informare vă învaţă să-l credeţi candidat la prezidenţiale, e, dă 8 luni, primarul unui oraş dă două milioane dă locuitori. În tot acest timp, oraşul a rămas independent de primar, iar primarul independent de oraş. Traficul e tot blocat. Craterele stradale înaintează mai departe spre calitatea de exploatări miniere, pe timp de pace, şi adăposturi subterane, pe timp de război. Diferenţa e că Oprescu a fost acuns de mediile de informare şi face parte din irealitatea imediată pe care sunteţi invitaţi să o luaţi drept realitate. Duse sunt reportajele furibunde despre disperarea oamenilor torturaţi în trafic. Problema şoselelor cade, mai nou, în sarcina „puterii“. Primarul Oprescu n-are nici o răspundere. Omul trebuie odihnit şi antrenat pentru alegerile prezidenţiale. Cine a reuşit să fie echidistant faţă de Bucureşti va izbândi şi faţă de România. Fuga de realitate e ruşinoasă, dar, în cazuri strict individuale, sănătoasă. Publicitate Evaziunea blochează traumele şi bine face. O persoană nu e deloc datoare cu drama prescrisă de împrejurări nenorocoase sau ostile. Însă o societate e. Iar fuga premeditată de realitate are efecte fatale: scoate din cursă şi din viaţă, pensionează pe nimic şi pune în baloturi inerte naţiuni întregi. Ultimele câteva luni au făcut din eschiva coordonată mediatic o ocupaţie la limita schizofreniei naţionale. Ultimele luni? Ultimii 20 de ani de după ultimii 50 de ani. Irealitatea e condiţia de bază a vieţii publice, iar ultimele luni au trecut-o din zona dominaţiei de partid în buzunarul noului patron al menajeriei româneşti: oligarhia. Ce e aia? Puneţi mâna pe telecomandă! Preşedintele Băsescu a vorbit despre „discreditarea statului“. Dar asta înseamnă, mai întâi, „substituirea realităţii“, înlocuirea vieţii cu o minciună sistematizată în care e loc numai pentru impostori, infractori şi mercenari. Exemplele curg, excepţiile lipsesc. Oprescu e vedeta. Să nu neglijăm masele. Priviţi spre liziera bugetului: zeci de supersindicalişti fără sindicat, sute şi mii de funcţionari camuflaţi prin sertare şi seifuri, parlamentari pătrunşi de demnitate şi gata să lingă urma bocancului de infractor, judecători perverşi cu o mână pe Codul penal şi cu cealaltă la şters amprentele de pe arma acuzatului. Asta e realitatea! – exclamă, uneori, câte un gazetar naiv. Nu! Asta e irealitatea impusă cu amănuntul şi în masă. Asta e fuga colectivă de realitate, începând cu montajele greţoase de la tv şi continuând cu obişnuinţa naţională a furtului, pomenii, ciolanului şi a altor subparticule care pică de la sau se pot smulge din bugetul de stat. Nimeni n-are interesul, timpul şi curajul să trăiască în realitate, acolo unde totul e greu şi clar: am dat faliment cu economie, strămoşi, umor şi specialişti cu tot. Nu mai sunt bani, deşi îi furăm mai departe. Laşitatea extremă e punctul lipsă în Raportul Comisiei Europene asupra Justiţiei, dar lipsa de curaj ne va judeca fără milă până la urmă. România şi-a sacrificat realitatea şi cu asta a venit de hac omului comun, singura sursă de adevăr şi putere a societăţilor normale. Cel mai curajos om al secolului XX venea de la piaţă, avea două plase şi stătea în faţa unui tanc. Vi-l mai amintiţi? Nu s-a mai auzit nimic de el.
