Articol preluat din Gandul, de Cristian Tudor POPESCU | 12 FEBRUARIE 2009 
Într-o cronică fantastică, scrisă la sfârşitul secolului XIX, Caragiale denumeşte Bucureştii anului 3874, Tâmpitopole. Cum am mai spus, poporul nu poate greşi în alegerile politice. Poporul este un foarte prost decident în materie de muzică simfonică, critică literară sau matematici superioare, dar când e vorba de supravieţuire şi conservarea lui însuşi, instinctul naţional popular nu dă greş. Un oraş însă, un oraş, fie el şi Capitală, poate greşi? Răspuns: da. Exemplu: Tâmpitopole.
Fiecare oraş are o personalitate a lui, mai mult sau mai puţin accentuată, care, în alegerile generale, se topeşte statistic în votul naţional, dar la locale iese nesmintit în evidenţă. Tâmpitopole l-a ales pe d. Sorin Oprescu. Asta după Crin Halaicu, Victor Ciorbea, Viorel Lis, Traian Băsescu, Adriean Videanu, o garnitură de hoţomani şi gargaragii mai mult sau mai puţin talentaţi, între care doi s-au cărat în funcţii politice mai înalte la câteva luni după după învestitură.
În aproape 9 luni de mandat, cât să faci un copil, primarul ales Oprescu s-a dovedit a fi un personaj al realismului magic sud-american, dintr-un roman pe care n-au apucat să-l scrie Marquez sau Bioy Casares. De astă vară şi până azi, nu s-a bătut nici un ţăruş la Autostrada Suspendată care urma să sară peste Capitală de-a curmezişul. Înţeleaptă mişcare, căci astfel d. Oprescu a putut să efectueze o schimbare strategică de proporţii: a mutat acum marea Autostradă din curmeziş împregiurul Tâmpitopolelui.
Primarul a precizat că ea va fi realizată de arhitecţi chinezi (la Caragiale, Tâmpitopole este locuit de Sinecorzi, un trib de Chinezi) pe principiul constructiv enunţat de dânsul: „O visez noaptea şi va fi“. O singură problemă ar mai fi, discriminarea maidanezilor din Capitală în raport cu cei din mahalale, căci cei dintâi nu vor mai beneficia de stâlpi suplimentari pe care să se pişe, dar d. Oprescu, democrat cum e, va găsi cu siguranţă o soluţie.
Om cu viziune, d. Oprescu nu se mulţumeşte a face din Bucureşti un oraş european – el vrea un Tâmpitopole mondial. De aceea, 3.939 de Moşi Crăciuni au răzbit de sărbători în Piaţa Unirii, spulberând vechiul record mondial al Taipeiului din Guinness Book. Oprescu vrea mai mult, vrea să şteargă amintirea recordurilor URSS din anii ’50, unde se găseau cele mai mari lucruri, inclusiv cel mai mare pitic din lume, şi pentru asta n-a precupeţit 281 kg de tort şi un piton colosal de 392 m cârnat afumat, toate înghiţite de tâmpitopolitani.
Viziunile d. Oprescu nu se limitează la spaţiul planetar, ele survolează timpul sub specia eternităţii. Dacă I. L. Caragiale nu bătea cu fantezia sa anticipativă decât până în anul 3874, d. Oprescu se gândeşte deja la Apocalipsă şi la Judecata de Apoi.
„Trăiesc cu grija cutremurului din 2009“ a declarat edilul, privit cu ochii holbaţi de specialiştii înguşti de la Fizica Pământului. (Surse bine informate vorbesc de o întâlnire istorică la restaurantul Pescăruş, între d. primar şi cutremuriciul în sacou şi adidaşi Vergil Hâncu.) Ei, şi când vine Judecata de Apoi, cine îşi imaginează că nu vor fi şi atunci alegeri în Bucureşti nu-i cunoaşte pe Dumnezeu şi pe bucureşteni. Morţii ce vor ieşi din morminte or să voteze şi ei – pe cine? Pe Acela care a vrut să le dea apă, canalizare, electricitate, televiziune şi vegetaţie cu forme geometrice în cimitire. Unde, de altfel, urmează să fie înmormântată şi Primăria Capitalei, potrivit declaraţiei consilierului Rose Marie Olănescu, dată odată cu demisia: „Nu s-a pus pe masă ceva ca să venim să lucrăm. Singura care funcţionează este partea de imagine. Primăria Capitalei parcă este îngheţată. Totul este mort.“ Păi, dacă nu s-a aprobat fântâna cântătoare de 9 milioane de euro propusă de d. Oprescu, fireşte că atmosfera e de priveghi.
Primarii Bucureştiului, în cap cu d. Oprescu, nu s-au dovedit a fi bucureşteni decât cu buletinul. Dar ce înseamnă a fi bucureştean? Există o asemenea făptură? Cred că în mai mică măsură decât există râmniceni săraţi. Bucureştiul înseamnă, statistic vorbind, o adunătură de inşi fără conştiinţa urbei, care locuiesc în acest oraş ca într-o cameră cu chirie pe care un ipotetic proprietar urmează s-o despută, să repare chiuveta, closetul şi mobila jupuită, să rânească fecalele de pe covor.
Aşa se explică faptul că, în atâţia ani de libertate, nici măcar o dată, noi, aşa-zişii bucureşteni, n-am ales un om serios, cinstit, capabil, un gospodar dedicat binelui obştesc. Tot Caragiale e cel care ne dă deviza sub care au candidat şi au câştigat primarii generali ai Tâmpitopolelui: „În oraşul acesta de gogomani, în care eu sunt cel dintâi!“
